Iarba de grâu, vlăstarii și cancerul

vlastari1

Cercetările privind ameliorarea şi chiar vindecarea bolilor grave, inclusiv a cancerului, au înaintat mult în ultimele decenii. Din păcate însă, foarte puţine dintre aceste informaţii ajung la cunoştinţa opiniei publice. Şi cu mult mai puţine sunt puse în practică. Motivul? Orice formă de tratament a bolilor grave, exceptând tratamentele medicamentoase, este respinsă aproape „din oficiu”. Nu se acceptă nici măcar o colaborare, în ideea că ceea ce nu e medicamentos nu este un tratament serios. În fine, unii spun că ar fi la mijloc interesele companiilor farmaceutice, în timp ce alţii susţin că este vorba doar de ignoranţă sau lipsă de infomare. În cele ce urmează, aducem la cunoştinţa opiniei publice româneşti o experienţă – şi chiar mai mult, o iniţiativă a celor de la Eldorplant, nişte oameni de suflet care, tocmai pentru că au trecut personal prin drama cancerului, s-au hotărât să facă ceva pentru a-i ajuta pe alţii. Astfel, prin eforturile Doamnei Natalia Popescu, avem posibilitatea folosirii vlăstarilor în tratamentul bolilor grave şi în ţara noastră.

– Doamnă Natalia, cum ați ajuns să cultivați iarbă de grâu și vlăstari?

– Întâi și întâi am avut nevoie pentru noi. Am avut în familie un caz destul de grav de boală. Întâmplarea a făcut să aflăm în momentul respectiv de iarba de grâu. Am mers la Institutul de Sănătate „Hippocrates” din Florida – acolo ei lucrează foarte mult cu sucul din iarbă de grâu. Am învățat să-l folosim, am învățat să creștem iarba de grâu și ceilalți vlăstari. Ne-am întors acasă, am început să creștem noi, pentru consumul nostru. Ne ieșea atât de bine, încât toți prietenii noștri și-au dorit să cumpere, fiindcă nu aveau timp să-și facă sau, din diverse motive, nu le ieșea. În aceeași perioadă am participat la un târg vegan, unde am fost solicitați să facem decorul cu iarba noastră de grâu, care arăta spectaculos în perioada aceea – toată lumea a fost încântată și dorea să cumpere.

De aici a venit pasul următor: deja aveam experiență de câteva luni în creșterea ierbii de grâu și n-a mai durat mult până am făcut prima seră. Principiul nostru de bază a fost să creștem cât mai curat, din semințe bio, să eliminăm cât se poate toate toxinele. Și oamenii erau foarte mulțumiți de calitatea produselor, chiar dacă inițial clienții nu erau suficient de mulți ca să ne acoperim costurile. Comenzile au crescut de la an la an, și acum avem aproape patru ani de când ne ocupăm de asta, îi învățăm și pe alții să-și crească, le furnizăm semințe, și cei care nu reușesc pot să cumpere gata proaspăt de la noi.

Cum vă descurcați în prezent cu producția?

– Ne mai împiedicăm și noi, ne mai poticnim – ba nu avem semințe, ba nu avem soare… dar perseverăm. Fiindcă, așa cum v-am spus, ne dorim să creștem iarba de grâu pe pământ, cu apă și cu soare, ca să fie de o calitate perfectă, pentru binele omului, căci majoritatea celor care o consumă sunt bolnavi. Se poate și cu lumină artificială, dar parcă totuși nu e ca atunci când înverzește la soare. Pământul momentan îl luăm din pădure, unde nu umblă oamenii, unde nu se stropește, unde nu-i nimic toxic.

La iarba de grâu am testat cel mai mult, fiind produsul cel mai căutat, pentru că se adresează atât oamenilor bolnavi, cât și celor sănătoși, copiilor și sportivilor, în general aduce foarte multe beneficii pentru orice organism. Principala calitate a sucului din iarbă de grâu este alcalinizarea organismului. Într-un organism alcalin, boala nu prea stă. Este un foarte puternic detoxifiant, ca un fel de „detergent” al corpului. Chiar și un om sănătos trebuie, din când în când, să-și facă o curățare a organismului. Și, nu în ultimul rând, iarba de grâu luptă cu tumorile – pentru toate acestea, este foarte căutată.

– Cât suc de iarbă de grâu ar trebui să bea o persoană sănătoasă, respectiv una bolnavă?– Înainte de toate, trebuie spus că sucul din iarbă de grâu se poate obține numai cu un storcător special, un storcător prin presare; nu se poate obține cu un storcător centrifugal, pentru că distruge enzimele. Cantitatea recomandată, după cei de la Institutul „Hippocrates”, este de 50-60 ml, de două ori pe zi. În cazuri de boală se poate crește la atât cât suportă omul, uneori chiar până la 400-450 ml pe zi. Acei circa 100 ml pe zi se pot consuma pe cale bucală sau prin implant intrarectal, absorbția prin mucoasa rectală fiind foarte bună, cu beneficii foarte mari în zona intestinelor și a colonului în general.

Cultivarea vlăstarilor

– Produceți și alte plante?

– Mai producem și vlăstari de floarea-soarelui, de mazăre, de hrișcă. Aceștia sunt crescuți tot pe pământ. După aceea sunt „vlăstarii mici”, cum ne place nouă să le spunem: de lucernă, trifoi, broccoli, de ridiche albă, ridiche roșie, varză roșie.

Vlăstarii sunt un pic mai mult decât germenii: sunt sămânța germinată crescută la 4-5 cm și înverzită. Pe lângă beneficiile pe care le aduce o sămânță încolțită, crescută în aceste condiții, mai avem și clorofilă –  o multitudine de nutrienți în aceste plăntuțe!

– Și aceste plăntuțe se fac tot suc, sau se mănâncă pur și simplu?

– Se pot adăuga în sucuri, se pot consuma în salate, în sandvișuri sau ca atare – sau, cel mai mult, în smoothie-uri. De exemplu floarea-soarelui, care este foarte bogată în aminoacizi, poate fi un înlocuitor de carne pentru cei vegani sau vegetarieni, care pot face în blender un fel de smoothie: floarea-soarelui cu alte proteine. Acesta poate chiar să substituie o masă.

– Ați învățat să le cultivați la Institutul „Hippocrates”?

– Am stat acolo trei săptămâni și am urmat programul de „schimbare a vieții”. Unele din lecții erau cele de creștere a vlăstarilor, de la obținerea germenilor până la obținerea celor care cresc pe pământ. Alte lecții erau despre hrana crudă: cum să gătești, care sunt alimentele cele mai bogate în nutrienți etc. Ei se axau foarte mult pe vlăstari. Aveau un bufet și spuneau că mâncarea este așezată acolo în ordinea valorii nutriționale: începeau cu germenii de fasole, de linte, de schinduf; urmau vlăstarii mici: lucerna, trifoiul, broccoli; al treilea loc îl ocupau floarea-soarelui, mazărea și hrișca; abia apoi începeau cu legume și alte alimente, toate în stare crudă. La fiecare masă nu lipsea varza murată fără sare – ei foloseau în loc de sare un lichid fermentat de soia, cu un gust deosebit, dar pe care nu prea l-am găsit în România. Se face în cantități mici. Eu îi mai puneam hrean.

Mâncau zilnic varză, o lingură-două la orice masă, pentru că spuneau că este cea mai bună sursă de probiotice. Ai nevoie de probiotice pentru absorbția nutrienților, pentru sănătatea intestinului. Degeaba mănânc eu mâncare de calitate, degeaba iau super-alimente dacă intestinul meu este bolnav, dacă nu am acolo o floră intestinală normală, care să-i asigure digestia optimă și absorbția nutrienților! Este un lucru important, pe care îl uităm de cele mai multe ori.

 „Acestea ne dau putere să mergem mai departe”

 – Aveți ecouri privind tratamentul cu plăntuțele pe care le comercializați?

– După o perioadă în care omul le consumă, sunt puțini, nu foarte mulți, care ne dau telefon, ne mulțumesc și ne spun că sunt bine. Sau ne spun că au avut copilul bolnav, cu anemie foarte gravă, care nu a răspuns la medicație, și după iarba de grâu și-a revenit – și e prima dată în viața lor când au o analiză normală. Acestea ne dau putere să mergem mai departe. Nu sunt foarte multe mulțumiri, dar ai nevoie de ele ca să poți să continui.

– Am văzut în străinătate, mai ales în America, faptul că sunt magazine specializate – și nu puține! – în care se vând vlăstari pe scară largă. Vlăstarii și sucul de iarbă de grâu sunt incluși în alimentația americanilor, a francezilor, a englezilor etc. De ce în România nu sunt cunoscuți?

– Cei care doresc să cunoască cunosc… Noi avem în plan foarte multe lucruri, dar nu avem forță financiară. Cu greu, abia acum, după atâția ani, am reușit să luăm o linie de creditare, fiindcă ne-a fost foarte dificil să convingem o bancă să ne dea bani pentru a cultiva așa ceva. Dar sunt și în România restaurante care fac suc din iarbă de grâu, sunt magazine bio care comercializează vlăstari – sunt prețuri mari, poate, dar încet-încet se mișcă lucrurile…

– Prețurile sunt mari și pentru că nu sunt producții masive…

– Nici nu-ți permiți o producție mare în momentul de față în România, pentru că nu ai clienți. Mai este însă un aspect: există în supermarket-uri un alt soi de germeni. Noi ținem foarte mult la calitatea produsului, nu mi-aș permite să duc vlăstarii într-un supermarket și să-i cumpere oamenii de acolo gata stricați. S-a întâmplat și la germeni să-i găsești mucegăiți în supermarket-uri. Noi preferăm magazinul nostru online sau câteva magazine naturiste cu oameni care cunosc produsul, știu să-l monitorizeze dacă s-a stricat sau nu s-a stricat…

E o muncă grea creșterea vlăstarilor?

– Uneori da, este grea. Efort fizic foarte mare, rulajul în seră este săptămânal. Ei se cresc în tăvi, pe rafturi, iar acele tăvi trebuiesc rulate tot timpul. Ziua cea mai „frumoasă” este cea în care tai iarba de grâu și o ambalezi. Rămân tăvile cu resturile de pământ, care trebuiesc golite, spălate, dezinfectate cu apă oxigenată, după aceea încărcate iar cu pământ.

De asemenea, trebuie să ne ferim de mucegai. Mucegaiul este inamicul nostru numărul 1, de asta și semințele le găsim greu. Nu orice sămânță de grâu poate să crească în faza de iarbă de grâu și în condițiile dintr-o seră. Noi creștem din grâu spelta, care este în coajă, nu este un grâu obișnuit…

„Mamă, nu mai vreau la spital!”

 – Spuneați la început că ați avut un caz grav de boală în familie, și așa ați început să creșteți vlăstari. Am înțeles că este vorba de fiica dumneavoastră, care a murit de cancer. Ne puteți împărtăși câte ceva despre ea, despre experiența avută cu boala? Era o fată credincioasă?

– Foarte credincioasă.

– Cum a ajuns la credință? Odată cu boala?

– Nu, înainte. Noi, eu și tatăl ei, am ajuns mai târziu la credința adevărată, dar, de când ne-am mai luminat, i-am crescut pe copii mergând Duminica la biserică. Băieții nu s-au lipit foarte tare, dar ea a rămas foarte atașată de biserică, avea duhovnic. Și mergea regulat la duhovnicul ei – dacă avea o întrebare de orice natură, se ducea și îl întreba…

Când a aflat de boala ei, la 21 de ani, primul lucru pe care l-a făcut – în acea disperare pe care o aveam toți când am auzit diagnosticul – ea a început să râdă și a spus: „Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat timp și pentru mine!”. Pentru că stătea în pat acum, era doar ea cu ea, ea cu cărțile ei, era înconjurată de jucării, de tot ce vrei… Eu nu puteam să înțeleg, încercam să nu mă vadă nici măcar în priviri că sunt tristă – m-ar fi certat că nu am credință suficientă.

Cum ați început să tratați cancerul?

– Am făcut cam cinci luni masiv chimioterapie și dexametazonă. A fost un moment în care n-a mai suportat tratamentul, în jurul nostru mureau cam toți, nu vedeam cazuri care să meargă bine – îi vedeai că vin pe picioare și plecau morți din spital. Și acel moment în care a zis „Nu mai vreau la spital!” s-a suprapus cu informația despre Institutul „Hippocrates”, și atunci a decis să întrerupem tratamentul și mergem la „Hippocrates”. Era într-o stare foarte critică în momentul acela, slăbise foarte tare, nu mai putea să meargă.

Și am plecat. Noi deja începusem cu sucurile și cu mâncarea crudă înainte să ajungem la „Hippocrates”. A fost foarte fericită acolo – erau și oamenii din Institut, și locul, dar și eu personal m-am simțit ca la mine la țară. Oamenii ne salutau pe alei… Îmi imaginam altfel America, nu credeam că este un loc cu atâta căldură. Au fost foarte interesante toate acele trei săptămâni cât am stat acolo. Analizele îi ieşeau foarte bine. Chiar se simţea bine, ca şi cum nu ar fi avut nimic, deşi urmele citostaticelor încă se mai vedeau pe chipul ei. Ea a vrut, de altfel, să rămână acolo, să lucreze la „Hippocrates”, dar eu, ca mamă, am insistat să revină în ţară. Aşa că ne-am întors.

În țară a început să muncească foarte mult, să crească vlăstari, să împărtășească informațiile celor care aveau nevoie de ele, pierdea chiar și nopțile stând de vorbă cu diverși oameni. A fost o perioadă de bine, de aproape șapte luni, în care noi am uitat un pic de boală, în care și-a revenit spectaculos, s-a îngrășat, arăta superb, îi crescuse și părul, chiar îi era extrem de bine. Și am subestimat boala…

– Dar a continuat alimentația respectivă?

– A continuat o perioadă. Cei de acolo îi mai dădeau niște suplimente, niște alge, niște probiotice, niște ciuperci care trebuia să le înghită. Le-a mai uitat pe parcurs – când ești foarte bine nu te mai gândești să mai iei nu-știu-ce pastiluțe, și a mai zbârcit-o și cu mâncarea și cu sucurile.

Pe urmă, în octombrie a început facultatea – iarăși muncă foarte grea, o facultate extrem de dificilă, Conservatorul. Era un copil perfecționist care voia să fie tot timpul bine, să fie prima, se zbătea foarte tare să-și prindă colegii din urmă, întrerupsese un an – și a apărut recăderea.

În acest context, dar mai ales din cauza unor conflicte emoţionale, în noiembrie a reapărut boala. Am încercat cu sucuri, din răsputeri. Nu voia la spital sub nici o formă. Mai târziu am comandat la Institut un extras de turmeric, „LifeOne”, care luptă foarte bine cu tumorile, dar ne-a ajuns prea târziu și nu am început din prima cu el. Suc de iarbă de grâu nu bea foarte mult, cam în jur de 100 ml pe zi. Lucrurile nu au mai mers ca la „Hippocrates”, dar nici noi nu am mai urmat tot ceea ce făcusem acolo. Şi mediul era altul. Cert e că blaștii n-au vrut să scadă deloc, chiar au crescut, și de Crăciun a trebuit să ajungem la spital.

Atunci am început din nou chimioterapia. I-au făcut prima cură, o combinație de trei citostatice, la care nu prea a răspuns. După aceea au decis să încerce un citostatic foarte puternic, care nu prea era folosit prin țară. Prima parte a bolii am susținut-o foarte tare cu alimentația și cu sucuri, i-am protejat ficatul, inima. Ne uitam ce cistostatic face, unde să lucrăm, ce să-i dăm ca s-o susținem, să nu-i distrugă organele. Citostaticul ăsta i-a distrus ficatul – trebuia să facă cinci ședințe, iar de la a treia ședință transaminazele erau în jur de 600-700.

S-a întrerupt tratamentul, dar deja era prea târziu. N-a mai ieșit din aplazie, cu toate medicamentele și cu tot ce s-a încercat. Și, după câteva săptămâni, era de așteptat, a făcut o pneumonie foarte severă – avea o sută de leucocite, deci nu avea nici o șansă! – și a intrat în comă…

„După împărtășanie a avut cea mai mare trăire a vieții ei”

– Mi-ați spus că era o fată foarte credincioasă. Cum a tratat duhovnicește boala?

– Acum, pentru că ea, deși nu era căsătorită, avea un iubit, primise un canon de șapte ani să nu se împărtășească. M-am dus, am vorbit cu duhovnicul, Părintele Iulian de la Biserica Rusă, i-am spus de diagnostic, de tot, ea l-a chemat și a venit la spital. Și, pentru că riscul de moarte în prima fază a bolii era foarte mare, Părintele i-a zis: „Laura, hai să te împărtășești!”. „Nu, Părinte”, zice, „nu mă folosesc de boala mea ca să mă împărtășesc! Parcă nu pot, parcă mi-e rușine…”. „Bine”, zice, „atunci îmi spui tu când ești pregătită!”.

Și au mai trecut de atunci vreo trei luni și s-a împărtășit. Era prima dată când se împărtășea așa, cu tot sufletul. Și după împărtășanie a avut cea mai mare trăire a vieții ei. Îmi spunea: „Mamă, nu simt patul!”. În condițiile în care în ambele mâini avea perfuzii, era înțepată din cap până în picioare, în momentul de după împărtășanie n-a mai simțit nici o durere: „Nimic”, zice, „nici patul sub mine. Și am așa o fericire și am așa o lumină!”. Și a durat vreo două zile starea asta. Era de o fericire cum rar vezi un om!

După aceea, nu știu cum s-a supărat ea un pic și a dispărut toată starea de fericire. Și îi povestește Părintelui toată experiența aceasta, și Părintele îi zice: „Ai avut Duhul Sfânt atunci!” „Da, Părinte, dar vreau iar!” „Ei”, zice, „trebuie să o iei de la capăt cu munca”. Și a luptat mult să-și recapete acea stare, dar n-a mai ajuns la starea aia de fericire totală… Eu zic că a fost drumul ei. Nu știu, poate că am făcut greșeli, poate că nu am știut cum să gestionăm noi boala – sau poate că era mai multă nevoie de ea acolo unde e ea acum…

Cei ce doresc să achiziţioneze vlăstari îi pot comanda de pe www.eldorplant.ro

Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

 Articol publicat în numărul 73 (Februarie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2015/01/29/iarba-de-grau-vlastarii-si-cancerul/

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Iarba de grâu, vlăstarii și cancerul&8221;

    1. Multumesc, Ioan! Sa ajute, Domnul! Daca postez vreodata ceva despre beneficiile mersului la munte, te anunt :). In timp vor aparea aici si articole ce tin de atitudine, credinte sanatoase, etc. Stiu ca asa ceva te intereseaza si pe tine 🙂 Bucurie!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: