Jocul multumirii

Cu totii avem nevoie sa invatam acest joc pentru a ne vindeca sufletul de boala nemultumirii, a lipsei de recunostinta.

,, – Se pare ca esti usor de multumit…cu orice, spuse Nancy.(…)

Pollyanna chicoti incetisor.

– Stii, asta-i din pricina jocului meu…

– Jocul tau?

– Da, jocul ,,multumirii”.

– Nu prea inteleg.

– Ei bine, e vorba de un joc pe care tata m-a invatat sa-l joc si e, intr-adevar, minunat, spuse Pollyanna. Dintotdeauna l-am jucat, vreau sa spun, de cand eram foarte mica. Pe urma am vorbit tuturor despre el si acum il joaca si doamnele de la Asistenta…

– Ce fel de joc e asta? Eu nu prea ma pricep la jocuri.

Pollyanna rase din nou, dar apoi, brusc, ofta.

– Am inceput sa-l joc odata cu sosirea unui butoias misionar…care continea numai niste carje.

– Carje?

– Da, asa a fost. Stii, de mult imi doream o papusa si tata a cerut in scris asta. Cand, insa, a sosit butoiasul, doamna care l-a trimis i-a spus tatei ca n-avea nicio papusa, ci doar niste carje, pe care le-a trimis cu gandul ca, poate, vor folosi, vreodata, unui copil bolnav. Asa am inceput noi jocul…

– Nu vad cum putea fi vorba de un joc, in acea situatie, zise Nancy, cam incruntata.

– Pai vezi, tocmai in asta consta jocul, sa gasesti in orice imprejurare ceva de care sa te poti bucura, spuse Pollyanna, extrem de serioasa. Deci, jocul a inceput odata cu primirea carjelor…

– De ce vrei sa ma prostesti? Ce prilej de bucurie poti gasi cand primesti niste carje in locul unei papusi, pe care ti-o doresti de multa vreme?

Pollyanna batu, amuzata, din palme.

– Fireste ca ai de ce te bucura! zise ea. Trebie, insa, sa marturisesc cinstit, ca, la inceput, nici eu nu prea intelegeam cum vine asta. Dar stii, Nancy, tata m-a invatat.

– Sper ca ai sa-mi explici si mie cum vine asta, zise Nancy.

– Ei bine, poti fi bucuroasa ca…n-ai nevoie de carje, spuse vesela fetita. E foarte simplu, trebuie doar sa intelegi.

– E…e cam ciudat, spuse Nancy, privind-o pe Pollyanna cu teama.

– Dar nu e ciudat deloc, e minunat, crede-ma, zise Pollyanna cu insufletire. De atunci, tata si cu mine l-am jucat mereu. Cu cat ne mergea mai rau si ne era mai greu, cu atat ne placea mai mult jocul. E adevarat, cateodata este peste masura de greu sa-l joci. Ca, de pilda, cand tata m-a parasit si s-a dus in cer, la mama, iar mie nu mi-au mai ramas decat doamnele de la Asistenta…

– Sau cand te arunca cineva intr-o mansarda mizaerabila, chiar sub acoperis, zise Nancy printre dinti.

Pollyanna, insa, nu auzi. Ofta indurerata, cu gandul la tatal ei.

– Mi-a fost atat de greu cand am ramas singura pe lume…Incercam tot timpul sa joc acest joc, ca sa-mi fie mai usor. Cand am venit aici, doream mult sa fiu inconjurata de obiecte frumoase. Imi doream o oglinda. Trebuie, insa, sa recunosti, ca nu ar fi fost placut sa-mi vad pistruii in oglinda. Apoi privelistea ce se vede de la fereastra mea…Cand am descoperit-o, mi-am dat seama ca am de ce sa ma bucur. Daca mereu cauti lucruri bune si frumoase, cele urate si rele dispar, le uiti, nu-i asa? Acum intelegi?”

Fragment preluat din Pollyanna – Taina Multumirii, Eleanor H. Porter

pollyanna

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s